Recesiune

O coadă lungă de persoane în fața băncii Seamen's Savings în timpul Panicii din 1857^⁠(d), ilustrând fenomenul de „panică bancară” (retrageri masive și simultane ale depozitelor), care a fost o consecință directă a crizei economice și financiare ce a dus la o recesiune severă.

Recesiunea (în economie) este o fază a ciclului economic caracterizată printr-o contracție semnificativă și răspândită a activității economice, care durează, de regulă, cel puțin câteva luni. Aceasta se manifestă prin scăderea producției, a veniturilor, a ocupării forței de muncă și a comerțului, fiind mai puțin severă decât o depresiune economică. Recesiunile apar în urma unor șocuri negative ale cererii sau ofertei, cum ar fi crize financiare, dezechilibre comerciale, prăbușirea bulelor speculative sau evenimente majore naturale ori antropice (de exemplu, pandemii). (Prin extensiune) Criză.

Potrivit Fondului Monetar Internațional (FMI), nu există o definiție oficială universal acceptată a recesiunii. În Statele Unite, aceasta este definită ca o scădere semnificativă a activității economice, vizibilă în indicatori precum produsul intern brut (PIB), veniturile reale, ocuparea forței de muncă și producția industrială, care durează mai mult de câteva luni. În Uniunea Europeană și România, identificarea recesiunii se bazează pe principii similare. În Regatul Unit și Canada, recesiunea este definită ca o scădere a PIB-ului real ajustat sezonier pe parcursul a două trimestre consecutive. Acest tip de recesiune (în două trimestre consecutive) este denumit și recesiune tehnică.

Pentru a contracara efectele recesiunilor, guvernele și băncile centrale aplică politici monetare și fiscale expansioniste, precum reducerea ratelor dobânzilor, majorarea cheltuielilor publice și diminuarea impozitelor.

Istoric

Global

Potrivit Fondului Monetar Internațional, "recesiunea globală pare să aibă loc pe parcursul unui ciclu care durează între opt și zece ani". FMI ia în considerare mai mulți factori atunci când definește o recesiune globală. Până în aprilie 2009, FMI a comunicat de mai multe ori presei că o creștere globală anuală a PIB-ului de 3,0% sau mai puțin, în opinia lor, a fost "... echivalentă cu o recesiune globală". Prin această măsură, șase perioade din 1970 se califică: 1974-1975, 1980-1983, 1990-1993, 1998, 2001-2002, și 2008-2009. În timp ce FMI, în aprilie 2002, a numit ultimele trei recesiuni globale din ultimele trei decenii, creșterea globală a producției pe cap de locuitor a fost zero sau negativă, iar FMI a argumentat – la acel moment – că, contrar situației din 2001, în acest an nu a fost calificată drept recesiune globală.

În aprilie 2009, FMI și-a schimbat definiția recesiunii globale în „O scădere a PIB-ului mondial real pe cap de locuitor anual (ponderat după paritatea puterii de cumpărare), susținută de o scădere sau agravare a unuia sau mai multor dintre cele șapte alte indicatori macroeconomici globali: producția industrială, comerțul, fluxurile de capital, consumul de petrol, rata șomajului, investițiile pe cap de locuitor și consumul pe cap de locuitor.” Conform acestei noi definiții, au avut loc patru recesiuni globale de la al Doilea Război Mondial încoace: 1975, 1982, 1991 și 2009. Toate au durat doar un an, deși a treia ar fi durat trei ani (1991–1993) dacă FMI ar fi folosit, ca criteriu, PIB-ul mondial real pe cap de locuitor ponderat după cursul normal de schimb valutar, în loc de cel ponderat după paritatea puterii de cumpărare.

Uniunea Europeană

Zona euro a trecut printr-o recesiune în 2012: economiile celor 17 țări membre nu au înregistrat creștere în niciun trimestru al anului calendaristic 2012. Recesiunea s-a adâncit în ultimul trimestru al anului, fiind afectate economiile Franței, Germaniei și Italiei.

România

Recesiunile economice în România sunt identificate pe baza evoluției PIB-ului real, ajustat la prețuri constante pentru a elimina efectele inflației. Definiția utilizată este conformă cu practica internațională, considerând ca recesiune o perioadă în care PIB-ul real înregistrează două trimestre consecutive de scădere.

România a traversat mai multe recesiuni majore:

• Prima recesiune: a început în trimestrul IV al anului 1996 și s-a încheiat în trimestrul II al anului 1999. Aceasta a fost o recesiune prelungită, asociată cu procesul dificil de tranziție economică post-comunistă, marcată de restructurarea industriei, privatizări lente și dezechilibre macroeconomice care au generat scăderi semnificative ale PIB-ului și creșterea șomajului.
• A doua recesiune: a avut loc între trimestrul IV 2008 și trimestrul III 2010, fiind determinată de criza financiară globală și efectele acesteia asupra economiei românești.
• A treia recesiune: s-a desfășurat între trimestrul IV 2011 și trimestrul III 2012, perioadă marcată de o revenire lentă și instabilitate economică, caracterizată prin incertitudini fiscale și provocări în absorbția fondurilor europene.
• A patra recesiune: a avut loc între trimestrul II 2020 și trimestrul III 2020, cauzată de pandemia globală de COVID-19.

Definiții

Într-un articol din 1974 publicat de cotidianul The New York Times, Julius Shiskin^⁠(d), comisar al Biroului de Statistică a Muncii (Bureau of Labor Statistics) din SUA, a sugerat că o transpunere aproximativă a definiției calitative a recesiunii într-o definiție cantitativă, accesibilă publicului larg, ar putea arăta astfel:

• Durata – Scăderi ale venitului național brut real (VNB) timp de două trimestre consecutive; reducerea producției industriale pe o perioadă de șase luni.
• Profunzimea – O scădere de 1,5% a venitului național brut real; o reducere de 15% a ocupării forței de muncă în sectorul non-agricol; o creștere cu două puncte procentuale a ratei șomajului, până la un nivel de cel puțin 6%.
• Indicatori financiari – O creștere semnificativă a ratei creditelor neperformante sau o înăsprire a condițiilor de creditare de către instituțiile financiare, care determină scăderea investițiilor în afaceri și a consumului.

Difuzarea – O scădere a ocupării forței de muncă în sectorul non-agricol în peste 75% dintre industrii, măsurată pe perioade de șase luni, pentru cel puțin șase luni.

De-a lungul timpului, unii analiști au simplificat criteriile lui Shiskin, reducând identificarea recesiunilor la o regulă generală: scăderea VNB real timp de două trimestre consecutive.

În Statele Unite, Comitetul pentru Determinarea Ciclului Economic (Business Cycle Dating Committee') din cadrul Biroului Național de Cercetare Economică (National Bureau of Economic Research^⁠(d), NBER) este considerat autoritatea principală în stabilirea perioadelor de recesiune. NBER, o organizație privată de cercetare economică, definește recesiunea economică astfel: „o scădere semnificativă a activității economice, răspândită în întreaga economie, care durează mai mult de câteva luni și este vizibilă în PIB-ul real, venitul real, ocuparea forței de muncă, producția industrială și vânzările angro și cu amănuntul”. NBER precizează că „o recesiune începe atunci când economia atinge un vârf de activitate și se încheie atunci când atinge un minim”. NBER este considerat arbitrul oficial al perioadelor de început și sfârșit ale recesiunilor în Statele Unite.

Biroul de Analiză Economică (Bureau of Economic Analysis^⁠(d)), o agenție federală independentă care furnizează statistici oficiale macroeconomice și industriale, subliniază că „identificarea frecvent citată a unei recesiuni prin două trimestre consecutive de scădere a PIB-ului nu este o desemnare oficială”. Aceasta este atribuția unui comitet de experți din cadrul National Bureau of Economic Research.

Uniunea Europeană, urmând o metodologie similară celei utilizate de NBER, a adoptat o definiție a recesiunii care combină PIB-ul cu o gamă variată de indicatori macroeconomici, inclusiv ocuparea forței de muncă, ratele inflației, nivelurile de consum și investiții, precum și încrederea consumatorilor. Prin această abordare, Uniunea Europeană urmărește să capteze nu doar scăderile economice brute, ci și impactul mai larg asupra populației și economiei. Această abordare permite o evaluare mai cuprinzătoare a profunzimii și amplorii declinurilor economice, facilitând dezvoltarea unor strategii mai eficiente pentru stabilizarea și redresarea economiei.

În România, analiza recesiunilor economice este realizată de instituții precum Institutul Național de Statistică (INS) și Banca Națională a României (BNR). INS este responsabil pentru colectarea și publicarea datelor statistice legate de PIB, ocuparea forței de muncă și alți indicatori macroeconomici, în timp ce BNR monitorizează condițiile financiare, inclusiv creditarea și politica monetară. Deși definițiile generale, cum ar fi două trimestre consecutive de scădere a PIB-ului, sunt utilizate pentru a identifica recesiunile, instituțiile românești țin cont și de factori precum inflația, balanța comercială și investițiile străine directe pentru a evalua impactul economic complet al unei recesiuni.

În Regatul Unit, recesiunile sunt definite, în general, ca două trimestre consecutive de scădere economică, măsurată prin date ajustate sezonier privind PIB-ul real.

Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) definește recesiunea ca o perioadă de cel puțin doi ani în care decalajul cumulativ de producție ajunge la cel puțin 2% din PIB, iar decalajul de producție este de cel puțin 1% timp de cel puțin un an. Conceptul de „decalaj de producție” reflectă diferența dintre PIB-ul efectiv și cel potențial al unei economii, oferind o perspectivă mai rafinată asupra recesiunilor, în special în economiile avansate.

Recesiunea poate fi definită și ca o scădere a PIB-ului pe cap de locuitor, în locul unei scăderi a PIB-ului total.

Atribute

O recesiune cuprinde multiple atribute care apar adesea simultan și include scăderi ale indicatorilor componentelor activității economice, precum PIB-ul (GDP), inclusiv consumul, investițiile, cheltuielile guvernamentale și activitatea exporturilor nete. Aceste măsuri sintetice reflectă factori fundamentali precum nivelurile de ocupare și competențele, ratele de economisire ale gospodăriilor, deciziile de investiții ale companiilor, ratele dobânzilor, demografia și politicile guvernamentale (Smith, 2018; Johnson & Thompson, 2020). Prin examinarea cuprinzătoare a acestor factori, economiștii obțin perspective asupra dinamicilor complexe care contribuie la declinurile economice și pot formula strategii eficiente pentru atenuarea impactului acestora (Anderson, 2019; Patel, 2017).

Economistul Richard C. Koo^⁠(d) a scris că, în condiții ideale, economia unei țări ar trebui să aibă sectorul gospodăriilor ca economisitor net și sectorul corporativ^⁠(d) ca împrumutător net, cu bugetul guvernamental aproape echilibrat și exporturile nete aproape de zero.

O recesiune severă (PIB în scădere cu 10%) sau prelungită (trei sau patru ani) este denumită depresiune economică, deși unii susțin că cauzele și soluțiile acesteia pot fi diferite. Ca prescurtare informală, economiștii se referă uneori la diferite forme ale recesiunii^⁠(d), precum recesiuni în formă de V^⁠(d), U^⁠(d), L^⁠(d) și W^⁠(d).

Tipul sau forma recesiunii

Tipul și forma recesiunilor sunt distincte. În SUA, contracțiile în formă de V, adică scăderi scurte și abrupte urmate de o redresare rapidă și susținută, au avut loc în 1954 și 1990–1991; cele în formă de U (declin prelungit) în 1974–1975, iar cele în formă de W, sau recesiuni cu dublu recul^⁠(d), în 1949 și 1980–1982. Recesiunea Japoniei din 1993–1994 a fost în formă de U, iar cele 8 din 9 trimestre de contracție din 1997–1999 pot fi descrise ca fiind în formă de L. Korea, Hong Kong și Asia de Sud-Est au experimentat recesiuni în formă de U în 1997–1998, deși cele opt trimestre consecutive de declin ale Thailandei ar trebui considerate în formă de L.

Faza inițială a unei recesiuni

Descrie etapele timpurii ale unui declin economic, cu tendințe negative emergente în sectoarele economice cheie, înainte ca o recesiune profundă să fie declarată oficial. Caracteristici: indicatori precum creșterea PIB, rata ocupării forței de muncă și cheltuielile de consum încep să scadă. O diminuare a cererii agregate provoacă o încetinire a activității economice. Scăderea încrederii consumatorilor, reducerea vânzărilor cu amănuntul și diminuarea investițiilor companiilor sunt semne comune ale debutului unei recesiuni.

Această fază a ciclului economic poate fi marcată și de încetinirea creșterii economice, determinată de factori precum scăderea marjelor de profit corporative (din cauza vânzărilor mai mici și a costurilor crescute), slăbirea investițiilor, reducerea producției industriale (scădere continuă a orelor totale lucrate în sectorul manufacturier) și deteriorarea pieței muncii (concedieri mai frecvente, de exemplu scăderea numărului de angajați în sectorul privat și în întreprinderile mici), creștere salarială mai lentă, stagnare salarială^⁠(d) sau chiar scădere și o încetinire a pieței imobiliare, pe măsură ce cumpărătorii devin mai precauți (urmate de scăderea vânzărilor de locuințe, a autorizațiilor de construcție și a prețurilor locuințelor).

Pe piețele financiare, unii investitori pot deveni mai aversi față de risc, iar randamentele obligațiunilor pot crește, făcând împrumuturile mai costisitoare pentru companii, ceea ce poate determina dificultăți în onorarea obligațiilor financiare.

Rezumat: Faza inițială a unei recesiuni se referă la etapa de debut sau începutul unei recesiuni. De regulă, este o perioadă de stres economic în creștere (pierderile de locuri de muncă apar adesea devreme) și incertitudine semnificativă, precedând recunoașterea oficială a recesiunii (definiția tehnică fiind două sau mai multe trimestre consecutive de creștere negativă a PIB), semnalând că economia se îndreaptă spre contracție chiar înainte ca efectele complete să fie resimțite sau declarate oficial.

Indicatorii timpurii de avertizare pot include inflația în creștere (posibilă înăsprire a politicii monetare), lărgirea spread-urilor de credit (standardele de creditare devin mai stricte), creșterea ratelor de neplată a creditelor și o curbă a randamentelor inversată^⁠(d) (așteptări de creștere economică mult mai scăzută în viitor, predictor istoric relativ fiabil al recesiunilor). Recesiunile, în special în SUA, sunt de obicei „precedate de o creștere a raportului serviciului datoriei în sectorul privat”.

Unii economiști consideră, de asemenea, că o creștere a mediei pe 3 luni a ratei șomajului peste media anului precedent reprezintă un semnal timpuriu de recesiune (cunoscut ca regula Sahm^⁠(d)). Indicele Indicatorilor Economici Anticipativi (LEI) al Conference Board poate oferi, de asemenea, indicii timpurii privind o recesiune. Alte semnale „soft” pot apărea în viața de zi cu zi înainte ca statisticile oficiale să le reflecte, cum ar fi încetinirea călătoriilor (de exemplu, mai puține zboruri). Identificarea fazei inițiale a unei recesiuni este crucială pentru factorii de decizie politică, deoarece oferă mai mult spațiu pentru intervenții timpurii care pot atenua impactul declinului economic.

Faza finală a unei recesiuni

Descrie partea ulterioară a unei contracții economice, în special perioada de după punctul minim (cel mai scăzut nivel al activității economice în timpul unei recesiuni), când economia începe să se redreseze. Caracteristici: indicatori precum ocuparea forței de muncă și cheltuielile de consum trec de la declin la creștere. Scăderea șomajului, stabilizarea Produsului Intern Brut (PIB) și creșterea investițiilor companiilor sunt semne comune. Rezumat: Faza finală a unei recesiuni este o perioadă de redresare treptată și susținută în care anumite sectoare ale economiei încep să crească din nou.

Aspecte psihologice

Recesiunile au și dimensiuni psihologice și de încredere. De exemplu, dacă firmele anticipează o încetinire a activității economice, acestea pot reduce nivelul de angajare și pot economisi bani în loc să investească. Astfel de așteptări pot crea un ciclu descendent auto-întreținut, generând sau agravând o recesiune. Încrederea consumatorilor este un indicator utilizat pentru a evalua sentimentul economic.

Termenul „animal spirits”^⁠(d) a fost folosit pentru a descrie factorii psihologici care stau la baza activității economice. Keynes, în Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor, a fost primul economist care a susținut că astfel de stări emoționale influențează semnificativ economia. Economistul Robert J. Shiller a scris că termenul „se referă și la sentimentul de încredere pe care îl avem unii în alții, la percepția echității în relațiile economice și la percepția gradului de corupție și rea-credință. Când «animal spirits» sunt în declin, consumatorii nu vor să cheltuiască, iar companiile nu vor să facă investiții de capital sau să angajeze oameni”.

Economia comportamentală a explicat, de asemenea, numeroase biasuri psihologice care pot declanșa o recesiune, inclusiv euristica disponibilității^⁠(d), iluzia monetară^⁠(d) și biasul normalității^⁠(d).

Recesiunea de bilanț

Nivelurile excesive de îndatorare sau spargerea unei bule a prețurilor activelor imobiliare sau financiare pot cauza ceea ce se numește o „recesiune de bilanț”. Aceasta apare atunci când un număr mare de consumatori sau corporații își reduc datoriile (adică economisesc) în loc să cheltuiască sau să investească, ceea ce încetinește economia. Termenul bilanț derivă dintr-o identitate contabilă conform căreia activele trebuie să fie întotdeauna egale cu suma datoriilor și a capitalului propriu.

Dacă prețurile activelor scad sub valoarea datoriei contractate pentru achiziționarea acestora, capitalul propriu devine negativ, ceea ce înseamnă că gospodăria sau compania este insolvabilă. Economistul Paul Krugman a scris în 2014 că „cea mai bună ipoteză de lucru pare să fie că criza financiară^⁠(d) a fost doar o manifestare a unei probleme mai largi a îndatorării excesive — o așa-numită recesiune de bilanț”. În opinia lui Krugman, astfel de crize necesită strategii de reducere a datoriei combinate cu cheltuieli guvernamentale mai mari pentru a compensa scăderea cererii din sectorul privat pe măsură ce acesta își reduce datoriile.

Capcana lichidității

O capcană a lichidității este o teorie keynesiană conform căreia poate apărea o situație în care ratele dobânzilor ajung aproape de zero (politica dobânzilor zero^⁠(d)), dar nu reușesc să stimuleze eficient economia.

În teorie, dobânzile aproape de zero ar trebui să încurajeze firmele și consumatorii să împrumute și să cheltuiască. Totuși, dacă prea multe persoane sau companii se concentrează pe economisire sau pe reducerea datoriilor în loc de cheltuieli, dobânzile scăzute au un efect limitat asupra investițiilor și consumului; creșterea masei monetare devine ca „împingerea unei sfori^⁠(d)”.

Economistul Paul Krugman a descris recesiunea SUA din 2009^⁠(d) și „deceniul pierdut” al Japoniei^⁠(d) ca exemple de capcane ale lichidității. Un remediu poate fi extinderea masei monetare prin relaxare cantitativă^⁠(d) sau alte tehnici prin care banii sunt creați pentru a cumpăra active, generând așteptări inflaționiste care determină economisitorii să cheltuiască mai mult. Cheltuielile guvernamentale de stimulare și politicile mercantiliste pentru stimularea exporturilor și reducerea importurilor sunt alte metode de stimulare a cererii.

Paradoxul economisirii și al deleveragingului

Un comportament optim pentru un individ (de exemplu, economisirea mai mare în condiții economice nefavorabile) poate fi dăunător dacă prea mulți indivizi adoptă același comportament, deoarece, în final, consumul unei persoane reprezintă venitul altei persoane. Situația în care prea mulți consumatori încearcă simultan să economisească (sau să-și reducă datoriile) este numită paradoxul economisirii^⁠(d) și poate provoca sau agrava o recesiune. Economistul Hyman Minsky^⁠(d) a descris și un „paradox al deleveragingului”, conform căruia instituțiile financiare cu grad ridicat de îndatorare (datorii raportate la capital propriu) nu pot reduce simultan nivelul datoriilor fără scăderi semnificative ale valorii activelor lor.

Cauzele recesiunilor

Există numeroase motive pentru care apar recesiunile. Un motiv general poate fi lipsa cererii, determinată de evoluții bruște ale prețurilor factorilor utilizați în producerea bunurilor și serviciilor. Un alt motiv principal îl reprezintă problemele, de exemplu, din piețele financiare. Deoarece recesiunile au multe explicații posibile, este dificil de prezis apariția lor. Unele variabile pot părea la prima vedere cauze ale recesiunilor, dar pot fi și rezultate ale acestora, ceea ce înseamnă că sunt endogene recesiunilor. Cauzele recesiunilor pot fi sintetizate în următoarele categorii:

Factori economici:

• Șocul aprovizionării: O creștere bruscă a prețurilor inputurilor esențiale (șoc al prețurilor inputurilor) poate duce la costuri de producție mai mari și la reducerea cererii agregate, declanșând o recesiune.
• Politici fiscale sau politici monetare ale guvernului cu caracter restrictiv: O politică restrictivă este de obicei utilizată pentru a tempera inflația în creștere. Utilizarea excesivă a politicilor de înăsprire, de exemplu creșteri prea rapide ale ratelor dobânzii, poate reduce cererea și cheltuielile de consum pentru bunuri și servicii, conducând la o recesiune (generând așa-numita „aterizare dură”^⁠(d)). Modificările politicii monetare pot influența atât frecvența, cât și intensitatea recesiunilor.
• Șocul cererii: O scădere generalizată a cheltuielilor, cunoscută ca șoc negativ al cererii, poate duce la recesiuni. Aceasta poate fi declanșată de diverse evenimente, inclusiv spargerea bulelor economice (vezi bulele economice mai jos).

Factori financiari:

• Riscul de credit^⁠(d) și problemele legate de credit și datorii: Extinderea excesivă a creditului și acumularea de datorii riscante pot conduce la crize financiare. Atunci când debitorii (de exemplu, companiile) intră în incapacitate de plată, se poate produce un efect în lanț de falimente și reducere a consumului.
• Factori de risc financiar care pot provoca o recesiune sunt numeroși: pe lângă riscul de credit, cum ar fi riscul de concentrare^⁠(d), există și riscul de piață^⁠(d), cum ar fi riscul sistemic^⁠(d), riscul de lichiditate^⁠(d), precum riscul de refinanțare^⁠(d), riscul investițional, precum riscul de model^⁠(d), riscul de afaceri^⁠(d), cum ar fi riscul politic^⁠(d), precum și riscul de profit^⁠(d).
• Probleme ale piețelor financiare: Dificultăți în piețele financiare, cum ar fi expansiunea rapidă a creditului. Atunci când gospodăriile acumulează datorii excesive și ulterior întâmpină dificultăți în a-și onora obligațiile, își reduc consumul, ceea ce duce la scăderea activității economice.
• Restrângerea creditării^⁠(d): Limitarea disponibilității creditului, cunoscută și sub denumirea de credit crunch, poate reduce cheltuielile de consum și investițiile companiilor, determinând o încetinire a activității economice.
• Distorsiuni ale ratelor dobânzii^⁠(d): Ratele dobânzii artificial scăzute pot încuraja împrumuturile excesive și pot duce la acumularea de riscuri în sectorul financiar. Când dobânzile cresc, aceste investiții (de exemplu, noi construcții imobiliare) pot eșua, agravând declinul economic și contribuind la o recesiune.
• Bule economice: Creșteri rapide și nesustenabile ale prețurilor activelor, cauzate de asumarea excesivă a riscurilor și caracterizate de optimism exagerat în perioadele de expansiune economică^⁠(d) și acumularea riscurilor financiare în vremuri favorabile, creează o bulă a activelor, urmată de scăderi abrupte ale prețurilor (de exemplu, un crash bursier^⁠(d)), care pot duce la un lanț de falimente, recesiuni severe și, în cazuri extreme, depresiuni și stagnare economică.
• Momentul Minsky^⁠(d): Euforia, împrumuturile speculative și practicile financiare nesustenabile conduc în cele din urmă la declinuri economice. Un moment Minsky marchează punctul în care investitorii supraîndatorați (cu levier financiar ridicat^⁠(d)) sunt forțați să-și vândă activele pentru a-și acoperi datoriile, ceea ce duce la o scădere rapidă a prețurilor activelor și la probleme de lichiditate^⁠(d). Termenul este numit după economistul american Hyman Minsky^⁠(d), care a teoretizat că piețele financiare sunt inerent instabile.

Șocuri externe:

• Evenimente adverse: Evenimente majore neașteptate la nivel global, precum dezastrele naturale și evenimente geopolitice precum războaiele, pot provoca perturbări ample în sectoarele critice ale lanțurilor de aprovizionare și pot perturba activitatea economică, reduce productivitatea, crește costurile, afecta încrederea și, astfel, diminua activitatea economică, ducând la scăderea cheltuielilor și a investițiilor și, în final, la recesiuni.
• Scăderea cererii externe: Pentru țările cu sectoare puternice de exporturi, o scădere a cererii din partea principalilor parteneri de comerț internațional poate declanșa o recesiune.
• Efecte de contagiune globală: Recesiunile dintr-o parte a lumii pot avea efecte de propagare asupra altor economii din cauza interconectării globale. De exemplu, problemele economice din Europa pot afecta economia SUA.

Lectură suplimentară

• Recesiunea economică 2008 - 2010, Radu Șerban, Ed. Tribuna Economică, 2011, (288 pagini)

Vezi și

• Stagflație
• Deflație
• Modele de recesiune

Legături externe

Resurse bibliotecare
Despre Recesiune
Resurse în biblioteca ta

• Moore, Geoffrey H. (2002). „Recessions”. În Henderson, David R. Concise Encyclopedia of Economics (ed. 1st). Library of Economics and Liberty.  OCLC 317650570, 50016270 and 163149563
• Business Cycle Expansions and Contractions The National Bureau Of Economic Research